Destinul unui „alienat” și spitalul uitării. Ce ascundeau ospiciile de altădată?

Între paginile îngălbenite ale presei tecucene de la începutul secolului XX, o știre se strecoară discret, aproape anonimă, într-un colț de ziar. Scutul Tecuciului, duminică, 11 septembrie 1905: „Flăcăul Vasile Oncă, în etate de 23 de ani, din comuna Puțeni, din Tecuci, fiind atins de alienație mintală cu accese furioase, s-a dispus de poliția locală înaintarea lui la Ospiciul Mărcuța de la București.”

Câteva rânduri. O viață întreagă redusă la o formulare seacă, administrativă. „Fiind atins de alienație mintală cu accese furioase” – un diagnostic vag, o constatare lipsită de detalii, fără mărturii, fără context. Nu se știe ce a făcut, ce-a spus, cine l-a denunțat, dacă cineva a încercat să-l înțeleagă. Doar o decizie simplă, irevocabilă: îndepărtarea.

Ospiciul Mărcuța – capăt de drum pentru cei nedoriți

Mărcuța. Numele acestui ospiciu poartă cu el un întreg trecut al marginalizării. Nu era doar un loc de tratament, ci un...